Trecea o lebădă pe ape… Lin, maiestuos, ea se mişca, regina lacului era ea. Pe malul lacului ea inota, pe lângă stufărişul cunoscut de ani de zile. Colo e un cuib de raţe, au doi pui mici acum, dincolo o scorbură de raci. Broaşte sunt sute-n lac, corul noaptea şi-l cântă. Fac serate muzicale spre încântarea tuturor de pe lac şi lângă lac. Ajunse lângă un nufăr alb-alb, unul deosebit de tot. Lângă el îşi văzuse prima dată iubirea: o lebădă la fel ca ea. Una cu ciocul roşu, penele albe ca neaua şi ochii negri, tainici ca noaptea. Soarele începea să apară de după nori. Portocala zilei se urca tot mai sus, raze mii cădeau pe flori, stuf, copaci, iarba lucea a diamante-n rouă, apa lacului bolborosea a viață. Mai înotă un pic, un peşte mic se sperie, dar nu-i ardea să-l pape, altceva o măcina acum… Raze calde o acopereau, soarele era deja sus pe cer. Păsările ciripeau în cuiburi, pe ramuri, pe maluri, era dimineață o nouă zi, o nouă viată, o nouă speranță. Vru să zboare de pe lac, îşi desfăcu larg aripile, dar se răzgândi şi le închise la loc, lacul îi era casă. Şi tot înotând, ajunse-n locul de unde pornise. Mai făcu o dată înconjurul, gâştele şi raţele îşi hrăneau puii în cuiburi. Se porni să plouă, picături mici, calde cădeau peste tot. Trecu repede, la fel de repede precum se pornise , ploaie dimineții ce fusese însorite. Scoase un ţipăt, apoi al doilea şi se porni agale spre colţul cel mai îndepărtat al lacului, cel mai întunecat şi umbros, unde nicio vietate nu îşi avea cuibul. Ajunse, doar stuf şi papură şi-o salcie plângătoare cu pletele lungi scăldându-se-n apă. Se uită în jur, nimeni, şi-şi dădu ultima suflare.
Cristina Ciobanu. Blog personal. 