Noapte de vară-n oraș

Noapte de vară în oraș. Felinarele ard  în rând ca niște făclii. Fluturii se îngrămădesc la becul fierbinte, căutând lumină, neștiind că merg spre moarte. De-ar ști, n-ar căuta cu atâta ardoare lumina morții.

Luna, ia și-o caută, căci e ascunsă de nori. A fost ploaie. Norocoși cei care nu au nimerit în brațele ei reci.

Dar aerul, aerul e adevărat balsam! Cald, umed și curat, plin cu arome – iarbă umedă, flori ude, asfalt răcorit de dogoarea amiezii…

Și-n liniștea nopții se aude un cânt. E corul broscuțele ce răzbate dinspre lac.

E vară, e vară! E parte din bucuria vieții!

 

iunie 2017

Nu-mi tulbura sufletul vioaro…

Nu-mi tulbura sufletul vioaro

El și așa e tulburat.

Amintirea iubirii trecute,

Tu, dureros mi-o evoci.

 

Nu-mi tulbura sufletul vioaro,

El și așa freamătă pustiit.

Iubirea cea din urmă l-a secat,

Tu, amintirea mi-o aduci înapoi.

 

Nu-mi tulbura sufletul vioaro,

El și așa e zdruncinat.

Durerea demult s-a stins,

Tu, rana din nou o deschizi.

 

Nu-mi tulbura sufletul vioaro,

El și așa mi-a sângerat.

Nu mă-npinge spre păcat,

Vioară cu strune de noapte.

17.03.13

Apocalipsa

Cuvânt înainte

Zilele astea, căutând un plic prin hârtiile mele, am găsit un material de al meu mai vechi. E scris în anii de studenţie, poate la vreo oră plictisitoare… A picat tocmai la ţanc, fiind o ficţiune despre sfârşitul lumii… Urmează textul:

Când Luna se va pierde-n propria lumină şi  Stelele vor încerca să o găsească şi n-o vor găsi. Şi vor chema Soarele-n ajutor. Atunci ziua va deveni noapte şi   noapte zi   va deveni zi.  Se vor pierde unul în lumina altuia  Stea, Luna, Soare. Şi nu va fi nimeni să-i găsească sau să-i ajute să se afle pe ei înşişi.

stele-cazatoare

Pământul în măreţia sa se va roti mai repede şi tot mai repede, încercând sărmanul să prindă din urmă ziua sau măcar noapte. Ah! nu va reuşi. Zorii şi amurgul vor fi demult pierduţi în neantul întunecat al fiinţei cosmice. Haosul se va naşte flămând din străfundurile Universului infinit.

Cu gura larg deschisă, avid va trage spre măruntaiele sale tot ce va găsi în cale. Una după alta vor cădea prin buzele sale, trase ca de un magnet fenomenal toate formaţiunile stelare şi planetare. Cu Soarele în frunte, toate şi toţi vor cădea în Haos, cufundându-se în adâncul-adâncului. Lumina Soarelui se va stinge încet-încet, dar tot va domina planetele cu mâna sa palidă, până va dispărea şi ultima licărire de speranţă.

Şi atunci va începe eterna, lunga, domnie a Întunericului.

Aceasta e Apocalipsa.

12.09.05

 

Lebăda…

Trecea o lebădă pe ape… Lin, maiestuos, ea se mişca, regina lacului era ea.  Pe malul lacului ea inota, pe lângă stufărişul cunoscut de ani de zile. Colo e un cuib de raţe, au doi pui mici acum, dincolo o scorbură de raci. Broaşte sunt sute-n lac, corul noaptea şi-l cântă. Fac serate muzicale spre încântarea tuturor de pe lac şi lângă lac. Ajunse lângă un nufăr alb-alb, unul deosebit de tot. Lângă el îşi văzuse prima dată iubirea: o lebădă la fel ca ea. Una cu ciocul roşu, penele albe ca neaua şi  ochii negri, tainici ca noaptea. Soarele începea să apară de după nori. Portocala zilei se urca tot mai sus, raze mii cădeau pe flori, stuf, copaci,  iarba lucea a diamante-n rouă, apa lacului bolborosea a viață. Mai înotă un pic, un peşte mic se sperie, dar nu-i ardea să-l pape, altceva o măcina acum… Raze calde o acopereau, soarele era deja sus pe cer. Păsările ciripeau în cuiburi, pe ramuri, pe maluri, era dimineață  o nouă zi, o nouă viată,  o nouă speranță.  Vru să zboare de pe lac, îşi desfăcu larg aripile, dar se răzgândi şi le închise la loc, lacul îi era casă. Şi tot înotând, ajunse-n locul de unde pornise.  Mai făcu o dată înconjurul, gâştele şi raţele îşi hrăneau puii în cuiburi. Se porni să plouă, picături mici, calde cădeau peste tot. Trecu repede, la fel de repede precum se pornise , ploaie dimineții ce fusese însorite. Scoase un ţipăt, apoi al doilea şi se porni agale spre colţul cel mai îndepărtat al lacului, cel mai întunecat şi umbros, unde nicio vietate nu îşi avea cuibul. Ajunse, doar stuf şi papură şi-o salcie plângătoare cu pletele lungi scăldându-se-n apă. Se uită în jur, nimeni, şi-şi dădu ultima suflare.

Știam că eşti al meu precum sângele ce-mi curge prin vine, precum aerul pe care-l respir. Dar am donat, am dat din mine sânge şi te-am pierdut. Şi aerul pe care-l tot respiram şi-mi părea că e tot al meu, nu era cu totul al meu. Era al meu şi-al lumii, ca tine, care nu-mi aparţineai în întregime. Atunci nu înţelegeam şi sufeream. Acum nu eşti al meu, nu eşti al nimănui, te-am pierdut în neant. Acum nu mai donez sânge…

P. S.: Sunt rânduri găsite în carnetul de notiţe din timpul liceului.

Timpul

Timpul trece, pleacă şi nimic nu îl întoarce. Cum de nu ai vrea, nu vine înapoi. Poţi să-l srigi pe nume, să-l chemi, să-l implori, dar nu vine. Nu ai cum să-l ai din nou şi să-l posezi a doua oară. Timpul e dat doar o singură dată. E de unică folosinţă. Îl utilizezi acum şi gata! Aşă că, trebuie folosit raional, cu cap. Atât de raţional pe cât crezi că e cu putinţă. Timpul nu există. El e creat de oameni, pentru oameni. Soarele răsare şi apune fără de ceas, fără a şti de timp. Lui timp nu-i trebuie. Luna, stelele îşi duc şi ele viaţa fără de măsurătoare.  Doar omul avid de cunoştinţe, măsoară şi notează tot, vrea să le ştie pe toate, câte-n lună şi stele. Clepsidra se întoarce iar, a mai trecut o perioadă…  O altă clepsidră se întoarce, dar poate că ea măsoară trei minute, nu zece cum o face a ta? Timpul e relativ.  O minută pe o tigaie fierbinte pare o veşnicie, o veşnicie alături de o fată frumoasă pare o minută, spune o frază dintr-un ziar. Uite şi relativitatea!  Aşteptarea cuiva pare destul de lungă, iar dulcele somn atât de scurt… Înşiruirea poate continua, fiecare aducând propriul lui exemplu din experienţa sa. Uite aşa, fiecare cu timpul lui  şi măsurătoarea sa ;).  Ce e creat de om, poate fi distrus tot de om. Deci timpul poate fi distrus.  Atunci haosul ar pune stăpânire pe toţi şi pe toate. Chaos, divinitatea greacă a haosului ar fi foarte  fericită.  Dar nu se întâmpla aşa ceva. Nimeni nu vrea un război al timpului. Haosul ar prinde cuiva, întotdeauna cineva se îmbogăţeşte de pe urma haosului, de pe urma gloatei. Dar în acest caz, haosul ar cuprinde tot, chiar şi pe haos. Şi ca să fie pace peste lume, timpul va continua să fie măsurat cu lucruri şi instrumente. Ceasuri mari şi mici, clepsidre, discuri solare, lună şi aştri, fiecare cu al să măsurător de timp…

Noapte de vară în oraş

Prolog

Pe o bucată de hârtie, stătea pierdut textul de mai jos. Tot pierdeam şi găseam hârtia, se ascundea de mine. Azi am scos-o la lumină:

Text

E vară… Şi e trecut de mijlocul lui Cuptor. Afară e cald, e foarte cald. Deşi e noapte, sunt peste 20 de grade Celsius. Hainele umede se lipesc de corpul înfierbântat şi obosit, căci e luni. Iar lunea e cea mai grea zi a săptămânii, e foarte grea. Din camera înăbușitoare salvarea e la balcon, unicul loc din apartament care are cel mai mare contact cu natura. Pe cer nicio stea, nici luna nu e, poate că e de cealaltă parte a blocului, cine ştie? Trag o gură de aer nocturn, mirosul rufelor proaspăt spălate şi ude. Linişte. Respir adânc, izul venit de la tomberon mă doboară. După o zi fierbinte, resturile menajere au intrat în putrefacţie. Fug în casă, în noapte aceasta nu m-a salvat nimic…

Epilog

Noaptea de vară  la ţară ar fi fost mai frumoasă, având luna, stelele şi parfum de flori.

 

Ploaia

Plouă. Dis-de-dimineață ploua. Sunt cel puţin 6 ore de când plouă în continuu.  Sunt 6 ore, pentru că de 6 ore eu m-am trezit. Dar cu mult înainte de acestă auzeam picăturile de ploaie. Picurii reci se sparg de pervazul ferestrei zeci de picături şi se împrăștie mai departe, croindu-și drum spre asfaltul ud sau pământul mustind a apă. Deseori bate şi vântul. T runchiurile copacilor se îndoaie în faţa forţei sale, dar nu se rup. Florile plăpânde îşi mlădiază trupurile în bătaiă vântului, apoi se ridică până la următoare rafală. Iarba verde, plină de apă se apleacă şi ea, se ridică agale, scuturându-se de povara picăturilor. Ce e prea mult strică. E atât de umed încât nici păsările nu cântă. Stau pitite în cuiburile lor umede şi nu scot o vorbă, comunică cumva în linişte, în felul lor. Sunt 15 grade Celsius afară, dimineaţa erau 11, şi nici ţipenie de om pe stradă,  rareori când vezi unul sau doi cum umbrela-n mână şi zgribulit de frig. Planurile multora au fost date peste cap. Păsările au început a ciripi. O fi semn că s-a terminat ploaia ori sau fi săturat de tăcerea din cuib? E a doua opţiune, în băltoace tot picură. Plouă, plouă şi iar plouă…